Cand te gandesti ca universul e infinit probabil ca in minte iti apare o mare de albastru inchis, aproape negru (cu sau fara stele, in functie de starea de spirit a fiecaruia) , fara o margine concreta, dar care se sfarseste la un moment dat, ca si cand imaginatia ta nu ar putea percepe un tot infinit...e pur si simplu un spatiu mare si albastru, insa finit, desi e gandit ca fiind infinit. Involuntar, incerci sa cauti mai departe si dai de o alta portiune de albastru inchis si incerci tot asa sa mergi mai departe si mai departe, pana cand jocul devine obositor si renunti... Oare sa fie infinitul un ansamblu de aspecte finite?
Cand te gandesti la ceea ce e in jurul nostru, nu poti percepe lumea ca fiind, din punct de vedere temporal, infinita... Aproape fiecare dintre noi se gadeste la o aparitie a acestei lumi si asteapta, as putea spune ca din ce in ce mai nerabdatori, sfarsitul ei... Daca as sustine ca este vorba doar de o continua evolutie, cu trepte mai mari sau mai mici in istorie (spre exemplu, o treapta mai mare ar fi Big Bang-ul,daca am accepta teoria asta, iar una mai mica ar fi descoperirea curentului electric)sunt sigura ca majoritatea am avea tendinta sa intrebam tot timpul 'ce a fost inainte?' pana am incerca sa ajungem la un inceput...pentru ca nu puteam concepe un 'ceva' care sa nu aiba inceput si, in consecinta existentei, un sfarsit...
Ma ganesc ca incapacitatea asta de a percepe infinitul se datoreaza egocentrismului uman de care vorbeam la un moment dat... Se presupune ca avem o existenta marcata de un inceput si un sfarsit...astfel, nu putem intelege cum ceva din jurul nostru ar putea fi altfel decat noi...Pe de alta parte, nu inteleg de ce nu ne gandim ca poate, dincolo de aparente, suntem si noi o entitate eterna, iar viatza asta e doar o etapa de continua evolutie...moartea ar putea incepe, de fapt, o noua etapa urmata de alta...si de alta... Ma gandesc ca exista niste dimensiuni paralele prin care trecem, eterne si de sine statatoare, la care raportandu-ne suntem trecatori...si cu toate astea, cu o existenta eterna raportata la noi in insine printr-o continua, nesfarstita evolutie (sau involutie) ...Si totusi gandul asta al eternitatii ma sperie pentru ca momentul perceperii eternitatii in mod concret cred ar fi momentul uciderii oricarui tip de scop sau sentiment......
Si inca ma intreb daca, mergand toata viatza spre orizont, am ajunge vreodata la marginea lumii... :)
